Dupa grele lupte interioare am decis, e timpul sa pun cheile in cui pentru o vreme. Nu are rost sa operez cu coasa precum chirurgi yankeului de la curtea regelui Arthur (Mark Twain) , e timpul sa cedez locul artistilor, iar eu… eu mai intai sa traiesc ca apoi sa povestesc, eu sa imbatranesc ca cititor pentru a invia ca scriitor, sa vad realul ca sa pot construii imaginarul si sa invat sa ating inimi de la Cel ce le-a construit. Recunsoc o mare piedica pentru mine e in primul rand varsta, iresponsabilitatea si nepunctualitatea e blestemul ce ma caracterizeaza si pe care se pare care l-am purtat cu mine chiar si virtual in postarile mele. Desi ma pasioneaza acest fel de chirurgie cred ca m-am lasat cam mult purtat de inertia aspiratilor mele, asa ca inainte de a mai face victime datorate unui instinct de macelar, prefer sa incep cu inceputul, cu scoala. Imi place foarte mult pilda Domnului Isus cu casa zidita pe stanca ce rezista in fata furtunii. Casa zidita pe stanca nu e niciodata aplaudata spre deosebire de ce construita pe nisip. Cu greu vezi progresul unei astfel de case, in timp ce casa de pe nisip se inalta rapid, cealalta se coboara. Initial ai zice ca e un regres, nici gand este fundatia indispensabila, care mai devreme sau mai tarziu va face diferenta. Pe scurt si fara sa mai lungesc vorba am hotarat sa ma despart de acest blog, si pentru o perioada (nedeterminata) si de a mai scrie, am nevoie de o baza mult mai rezistenta. Nu voi inchide blogul, iar atunci cand imi voi face un blog nou aici va voi si anunta, pana atunci insa va las cu cateva din blogurile mele favorite:
Valentine’s day nu inseamna cadoul extravagant luat iubitei, nici o inima de plus daca ea vine din partea unei inimi de piatra. Valentine nu inseamna incercarea greoaie de a scrie poezii cu vorbe dulci. Nu inseamna vorbe dulci daca in restul anului discutiile sbarnaiau de tensiuni interminabile. Valentine’s day nu inseamna nervi si nici impartitul de coate in stanga si in dreapta prin magazine. Nu e incercarea de a fi la moda, nu e conformismul tamp al generatiilor postmoderne. V.D. nu e programul frumos de la TV. Valentine’ s day nu e indragosteala ieftina, nici fall in love, nici dragoste la prima vedere. Valentine’s day nu e sarbatorirea celei de-a 20-a prietena sau… mandria unei inimi nestatornice. Valentine nu sunt baietii din Twilight, nici fetele de la Hollywood. Nu-i inca o noapte in club si nici excesul de lumini din discoteca. Nu-i zambetul fortat, pe care il imparti tuturor ca un dovleac de Halloween. Valentine’s day nu inseamna trandafirul cu care iti impaci constiinta incarcata fata de sotie. Nu inseamna sampanie. Nu inseamna bautura in exces pentru a uita ranile pe care le-ai produs persoanelor iubite. Nu inseamna nepasare, dar nici ziua in care arati dragoste, de ce nu ai arata si in restul anului? Ce inseamnaValentine’s day? Nu inseamna dragostea de cuplu, daca la asta va gandeati. Valentine’s day, asa cum l-am inteles eu, inseamna pur si simplu dragoste. Imi amintesc cum in zilele astea chiar si mamei ii dadeam cadou. Ziua dragostei sau a indragostitilor? Hmm… nu stiu … e sec sa vorbesti despre dragoste intr-o vale a umbrei mortii. Poate am inteles gresit..poate Valentine’s day nu e nici macar ce am scris eu… voi ce credeti?
Nu stiu daca ai simtit vreodata acel sentiment ca in toate lucrurile in care te implici o dai in bara. Eu am simtit-o din plin in ultimele saptamani, dar mai ales acum de sarbatori. Inca nu s-a terminat saptamana si stiu ca mai am o gramada de lucruri de facut. Ma simt un pic stresat…cred ca stii cum e. Azi am fost inca de dimineata la sindicate, nu am apucat sa mananc, iar cand m-am intors tot ce am primit au fost niste mesaje offline despre cum am dat-o in bara cu ultima postare. Unii spun ca exagerez, altii ca sunt prea religios si mai nou sunt un fel de Hitler al blogosferei. Normal ar trebuii sa scriu ce simt, si poate nu va fi pe placul tuturor, dar ma intreb daca eu chiar mai fac asta. Ma intreb daca mai are vreun impact blogul meu sau poate …
Nu mai lungesc vorba, pentru ca nu as vrea sa fac din blogul meu jurnal, insa stiu ca si tu simti acelasi lucru. Stiu ca si tu ai cusca ta, ai burta ta de peste ca in Iona,din care simti ca nu mai poti iesi. Stiu ca si tu esti claustrofobic la fel ca mine, si simti cum toate te constrang si nu mai faci fata. Stiu ca toate sfaturile de tipul “nu ceda” nu mai au nici-un efect asupra ta. Dar vreau sa iti spun ceva de care mi-am dat seama zilele acestea, noi ne concentram prea mult asupra prezentului. Pare un pic ciudat acest gand venind de la mine. Foarte multe posturi sunt legate de motto-ul : Carpe Diem . Insa mi-am dat seama ca noi trebuie sa traim astazi cu gandul la maine. Traiesc clipa la maxim azi(chiar daca ma chinui si sunt obosit) pentru satisfactia de maine.In Evrei 12:2 se spune ca Hristos a acceptat crucea pentru ca se uita “la bucuria care ii statea inainte”.
Daca te-ai regasit in paginile astea, si daca te simti impresurat de problemele cotidiene, ce parca sunt mai mari pe zi ce trece, te rog ridica-ti privirea. Daca prietenii te-au tradat si te simti singur, uite-te la ziua de maine pentru ca doar atunci iti vei aprecia adevaratii prieteni. Daca ai prea multe pe cap, prea multe responsabilitati, uite-te la toate zambetele pe care le vei realiza maine. Traieste clipa azi, pentru ca maine sa ai satisfactia invingatorului.
In acest an….Craciunul a venit cu o veste proasta. Una care m-a demoralizat total. Si daca nu ati avut parte de vesti proaste, am zis sa vi-o impartasesc si voua, ca sa am si eu macar unul care simte cu mine. Si…vestea este:”Santa’s coming to town!”. De ce e asta o veste proasta? Pai, poate, ca si mine, nu v-ati gandit niciodata la versurile arhicunoscutului cantec: You better watch out, /You better not cry,/You better not pout, /I’m telling you why:/Santa Claus is coming to town! John Piper insa mi-a deschis mintea zilele trecute! Trebuie sa recunosc insa ca aveam mai demult pica pe acest mos care parca imi strica fiecare Craciun. M-am saturat de mosi, de caltabosi, de porc si de sarmale, eu il vreau pe sarbatorit, unde este sarbatoritul?
Ma doare faptul ca pana si Craciunul a fost infectat de spiritul nostru egosit. Ce e important de Craciun…daca ar fi sa fac o lista ar fi: Sa fiu cu familia, sa mananc ce imi place, sa ascult ce imi place,sa merg unde imi place…intr-un cuvant sa ma simt eu bine. Dar cum se simte El? Cum se simte El cand te-ai certat pana si de Craciun cu mama ta, cum se simte El cand a mai trecut inca un an in care nu l-ai bagat in seama…cum se simte El?
Se spune ca o familie a adus pe lume un copil. Si au fost atat de fericiti oamenii, ca si-au invitat toti prieteni sa petreaca aceasta mare bucurie. Stiti ca asa e la romani, orice eveniment mic sau mare e o buna oportunitate pentru inca “una mica”. Si au venit o gramada de prieteni, iar cuierul s-a umplut. La un moment dat, nemaiavand loc in cuier, unul dintre prietenii familiei a pus haina pe patutul copilului. Urmatorii sositi cand au vazut haina acolo nu au stiut ca acolo e copilul si au pus si ei la randul lor haina pe patut. Si, cu multe haine peste el, bebelusul s-a sufocat, iar bucuria s-a transformat in tragedie. Drag roman ce probabil astazi ai terminat de petrecut, vreau sa iti dau ce-a de-a doua veste proasta: “TU ai sufocat Pruncul”. Ai sufocat Pruncul crezand ca sarbatoarea aceasta este despre tine, ca viata aceasta te are in centru pe tine, ca universul si tot ce te inconjoara este despre tine… NU, TOTUL este despre El. Iar daca ai facut ceva astazi pentru El, daca ai spus o mica rugaciune azi, daca ai facut ceva bun …nu ai facut nimic neobisnuit, ci defapt ai trait normalitatea. Vrei ca acest Craciun sa aduca ceva neobisnuit in viata ta? Lasa-te pe tine, nu te mai idolatriza si incepe sa traiesti normalitatea vietii acesteia, dar nu doar astazi, ci de azi inainte.
P.S. In stanga, aveti o noua optiune, aceea de follow. Mai exact veti putea fi la curent cu ultimele postari pe blog, prin e-mail
Timpul schimba lucruri, dar nu numai lucruri ci si vieti. Imi dau seama de asta cu fiecare saptamana care trece. Tropaiturile secundelor ce alearga peste mine incep sa ma sperie si totul a inceput sa capete aspectul unui mars funebru. Ma trezesc la sfarsitul melodiei cu un timp mort, implorand inca un minut intr-o oarecare credinta infantila, ca as putea face intr-un minut ce n-am facut o zi. Cersetor al clipelor, incerc sa mai castig inca un pic, dar nu imi dau seama ca timpul nu se castiga, nici nu se pierde, el se fructifica. Magiile lui Harry Potter nu functioneaza si pe clepsidra lui Cronos si nu exista paracetamol si pentru scurgerile de timp, exista insa o arma mult mai puternica si se numeste “viziune”. Nu exista “manage your time” ,cum spun amaricanii, exista doar “manage you”. Nu poti schimba timpul, dar te poti schimba pe tine.
“Traieste clipa” a devenit doar o reclama fantasmagorica sau motto-ul vietii de noapte, dar defapt este viziunea lui Dumnezeu pentru tine. El a pus atat de mult potential in tine, incat nici nu iti poti imagina. Thomas Edison spunea: “Daca am face toate lucrurile de care suntem capabili, ne-am uimii si pe noi insine.” Cred asta cu toata inima mea. Imi aduc aminte de povestea unui om, consemnata in istorie. Nu stiu daca ati auzit de el, se numeste Empedocles. A fost un mare filosof al Greciei Antice, foarte apreciat in vremea lui pentru o teorie a evolutiei materiei. De fapt grecii l-au iubit atat de mult incat la un moment dat chiar spuneau ca, fiind asa destept, ar putea fi un zeu. Credeti sau nu omul nostru a luat-o ca atare si a inceput sa pretinda inchinare. Ba chiar ajunsese atat de sigur de provenienta sa divina incat, la un moment dat, a spus oamenilor ca el se va arunca in vulcan si vulcanul il va “scuipa” inapoi deoarece el este zeu. Unele surse istorice spun ca atunci cand el s-a aruncat in vulcan, vulcanul nu i-a mai aruncat decat sandaua. In urma noastra nu trebuie sa ramana sandalele. Dumnezeu a pus atata potential in tine si ti-a dat un scop maret, nu-l irosi. Uneori poate fi greu, nimeni nu va promite ca va fi usor. Dar indrazniti, mai bine sa infrunti invidia celorlalti si parerile lor (de care oricum nu ai nevoie) decat sa sti ca ti-ai irosit viata. Iadul este plin de oameni ce nu au avut niciodata o viziune pentru viata lor, ce si-au aruncat viata la gunoi, dupa ce bineinteles au mototolit-o bine. Gandul meu pentru astazi este “Traieste clipa”, nu sti ce sa faci cu ea, nu-i bai dai-o lui Hristos, El stie.
Cea mai mare criza pe care a infruntat-o Romania dupa revolutie nu a fost de ordin financiar. Cea mai mare criza a fost si este aceea de modele. Fiecare generatie a avut oameni ce s-au afirmat, strigand catre popor, incercand sa-i schimbe traiectoria, aducand noi curente. Astazi cu greu ii mai gasesti: martirii au iesit la pensie, gentlemenii au imbracat zdrentele trecutului si intelectualii sunt in carantina, in schimb in fata ies ciobani, hoti si mimi pe post de cantareti. Privesc inmarmurit cum generatiile modernismului pasesc pe scena vietii dansand un vals ciudat, stangaci si fara eleganta, ca la noi nu mai conteaza performanta, ci doar sa iesi in evidenta. Audiotoriul stupefiat pentru o clipa, apoi in hohote de ras decide: „Penibilul nu merita apreciat!!”. Stomacul mi s-a strans pentru ca acum urmam noi, oare vom fi altfel? In fata scenei, inainte de a intra, un tip pe nume Ego ne spune: „Trebuie sa faceti ceva deosebit fata de ceilalti, sa iesiti cumva in evidenta!!” Dar cum?De undeva din spate se aude o voce: „Dar cine suntem? Care este rolul fiecaruia? Ce dans trebuie sa facem? Lasa-ti asta!!!” . Da… lasa-ti asta, cred ca cel mai bine o sa iesim in evidenta daca ne facem dansul bine, deci rolul meu este…
Imi amintesc cum intr-o zi am mers intr-un un magazin de fite, hotarat sa imi iau o pereche de blugi rosii. Cand am ajuns acolo nu mai eram sigur de ceea ce vroiam, vanzatorul imi spunea insa ca daca vreau sa ies in evidenta sa ii iau pe cei rosii, asa ca i-am luat, dar doar pentru cateva minute apoi i-am schimbat. Eu aveam nevoie sa ma remarc altfel.
Imi dau seama cat de multi sunt azi pacaliti de himera blugilor rosii. Sunt tot mai multi oamenii care vor sa se remarce prin lucruri exterioare si nu prin cele interioare. Nu se mai obosesc sa strige pentru ca „blugii” tipa pe ei. Sunt tot mai multi oamenii care vor sa aleaga calea usoara. Vrei sa fi la moda? Pacatul e la moda, e cea mai usoara cale de a fi respectat la varsta adolescentei. Cred ca va dati seama ca nu ma refer la blugi, ci ma refer la fiecare lucru exterior ce aduce respectul pe o perioada scurta din partea unor oameni fara coloana vertebrala. Ma refer la incercarea de a iesii in evidenta prin faptul ca porti blugii rosii ai betiei in fiecare noapte. Nu prea mai sti pe unde stai, nu prea mai sti nici macar sa mergi, dar hei… toti te vad, tu esti smecher!!! E secolul “blugilor rosii”, al iluziilor ca exista o cale usoara… dar la sfarsit afli ca defapt ea nu duce nicaieri. Intrebarea mea pentru cei cu “pantaloni rosii” ar fi… daca ar fi sa mori, dupa cativa ani de la moartea ta cine te va mai tine minte? Ce ai lasat in urma? Si daca nu vrei sa lasi nimic in urma atunci de ce vrei sa te faci remarcat?
Dupa cum am spus insa la inceput, sunt si oameni care se remarca strigand. Oameni care, insufletiti de trecut, ies in fata sa se manifeste. Unii dintre ei insa au uitat ca pentru a striga trebuie sa ai si un subiect, trebuie sa transmiti ceva . Oameni a caror strigate sunt mai mult tipete ce nu au vreo logica sau vreun rost. Ei vor sa se faca remarcati cu niste daruri pe care nu le au, sa vorbeasca despre lucruri care ii depasesc, care nu le pot face sau pe care nu vor sa le faca. Bineinteles, au impresia ca mesajul lor este unic, demn de cartile de istorie . Acest fel de om nu cere ,nici nu spune ca dă, el doar striga. Exemple se gasesc in orice mediu cu care tu ai legatura, e usor sa ii identifici, deobicei sunt oamenii care isi platesc “popularitatea” (ceea ce li se pare initial ca i-ar lasa pe toti cu gura cascata) cu pretul penibilului.
O alta categorie de oamenii sunt oamenii care striga si ei, dar striga dupa ajutor. Acestia deja restrang cercul celor in fata carora vor sa se remarce. Ei ii vor doar pe acei ce pot sa ii ajute, ce le pot spune cine sunt, ce ii pot duce la un alt nivel. Nu un oricine, ci doar cei ce ii pot ajuta sa isi descopere darurile si sa le poata folosi. Acestia sunt oamenii cu potential, prin simplu fapt ca isi dau seama ca au nevoie de ajutor … ei ii vor putea ajuta pe altii mai tarziu. Acesta defapt este si ultimul stagiu, categoria de care avem nevoie astazi, aceea a oamenilor ce striga pentru a da ajutor. Ei ies in evidenta prin simplul fapt ca nu vor sa iasa in evidenta, ei vor doar sa ajute. Nu mai sunt interesati de ei insisi, ci merg dupa principiul lui Einstein: “Viata care merita traita este viata care o traiesti pentru altii“. Sunt oamenii care stiu deja cine sunt, care isi cunosc darurile si care sunt gata sa investeasca toate resursele si aptitudinile lor in ceilalti. Defapt ei nu fac altceva decat sa traiasca evanghelia, aceea a lepadarii de sine. Acestia sunt oamenii care se evidentiaza cu adevarat, a caror monumente nu se uzeaza in timp, ci raman … nu intr-un loc uitat de lume, ci in mintea si inima tuturora.
Lumea nu are nevoie de oameni care nu vor sa iasa in evidenta, ci lumea are nevoie de oameni care sa iasa in evidenta venind cu o schimbare… venind cu completarea. Si chiar daca ceilalti de demoralizeaza , doua lucruri sa iti ramana in minte: 1. Tu nu faci asta pentru tine
2. Tu ai completarea/piesa lipsa
Va las cu un clip ce pur si simplu il ador, al unui om ce nu se mai confromeaza, ci alege sa ii completeze pe ceilalti :
Sincer sa fiu nu credeam ca ma voi mai hotara sa mai scriu pe acest blog, totusi am facut-o. Nu stiu de ce? S-ar putea sa ma fi gandit la tine cel ce acum ai inceput sa citesti sau poate …. am facut-o incurajat de cei ce mai au bloguri vazand impactul pe care il au. Nu stiu, dar cert este ca o fac. Ei bine, m-am gandit sa scriu astazi despre proactivitate, despre capacitatea noastra de a face. Cred ca la fel ca si mine v-ati saturat de vorbe. De cand am fost copii ni s-a povestit cum tara asta va fi mai bine sau cum a fost odata. Am ajuns mare, povestile raman aceleasi. Imi amintesc cum pe un magazin scria asa : „Maine toata marfa va fi gratuita.”, un om care a vazut asta a venit a doua zi, anuntul ramasese acelasi: Maine…. Si cu totii ne-am saturat de acest vesnic maine. Oare? Unde oare sunt oamenii cu initiativa din aceasta tara? Unde sunt oamenii care s-au saturat sa acuze si au decis sa faca ceva? Vrei o tara mai buna… wooooooow… ce coincidenta stranie si noi. Nu am degand sa vorbesc despre tara noastra, este doar un exemplu din multele compartimente ale vietii noastre in care nu facem nimic. Ne-am imbolnavit de parazitism, tot timpul asteptam de la altii. La scoala acelasi lucru: „Profesorii sunt prea exigenti”, „Am avut camere, am fost intimidati”.La biserica „nu sunt destui tineri”, „slujba e prea seaca”, „predicatorii nu sunt buni” , „nu suntem incurajati” etc . Noi tot timpul suntem victimele, noi tot timpul suntem determinati de altii, niciodata responsabili.
Ce inseamna a fi proactiv intr-o tara reactiva? Inseamna sa iti asumi responsabilitatile atunci cand nimeni nu o face. Sa faci ceva atunci cand toata lumea asteapta sa faca altul. Una din intamplarile mele preferate se gaseste in Vechiul Testameni(1 Samuel 17). Este povestea tanarului David, ce se face observat tocmai intr-o vreme ca a noastra. O vreme in care Israelul se cutremura in fata unui urias cu vocabular murdar: Goliat. Pe campul de lupta, la fel ca si astazi, nimeni nu se lupta, toti se asezasera pe scaune, cu punga de popocorn in brate, asteptand de la cel din dreapta sa se ridice si sa il infrunte pe Goliat. In spate de tot se trezeste un copil ce ia initiativa, David, proaspat venit de la oi. Va dati seama ce ciudat, intr-un popor de musculosi, doar un copil ia initiativa. Israel invinge pentru ca pe acel camp de batalie, plin de oameni cu sabi, un copil cu o prastie ia initiativa. As vrea sa te intreb, pe cine astepti sa ia initiativa? De multe ori m-am gandit ca trebuie sa invat de la altii, sa vad cum trebuie facut, sa am cadre favorabile etc. Dar realitatea este ca totul depinde de alegerea ta. Esti responsabil pentru tot ceea ce faci, fie ca vrei fie ca nu. Tu alegi daca vei fi proactiv sau alegi sa te lasi influentat de vremea de afara, de seful sau profesorul care nu stie decat sa tipe, nu si sa te invete, de predicatorul sau preotul care nu stie ce simti in schimb faci parte din predicile lui ca exemplu negativ… TU ALEGI. Tu alegi daca te vei lasa influentat de sentimentele tale, sau te vei folosi de ceea ce poti face si vei actiona. In orice situatie e un mod in care poti alege. As vrea astazi sa alegi sa taci din gura si sa incepi sa vezi lumea altfel. Sa vezi lumea prin ochii responsabilitatii. Sa vezi lumea ta ca locul perfect in care poti lua o initiativa. Un om povestea cum in lumea lui nu se mai pot lua initiative. „Sentimentele dintre mine si nevasta mea au disparut. Nu se mai poate face nimic. Nu e vina nimanui, pur si simplu nu ne mai iubim.” Aceasta este gandirea reactiva. Raspunsul este simplu: alege sa iubesti pana cand vei iubi. A iubi este un verb, o actiune. Alege sa actionezi, sa te comporti altfel, sa inveti sa iti asculti sotia, pana cand sentimentul va aparea din nou. De fapt sentimentul nu este altceva decat rodul actiunii. „Nu mai am aceeasi relatie cu Dumnezeu!!!” Nu-i nimic, alege sa te rogi pana te rogi, alege sa Il cauti pana Il vei gasi. Alege sa fi cel cu initiativa si vei capata binecuvantarea/si vei avea succesul. Unei bierici Domnul ii spunea asa: „ce am impotriva ta este ca ti-ai parasit dragostea dintai, adu-ti aminte de unde ai cazut; pocaieste-te si intoarce-te la faptele dintai”. Asta e raspunsul nostru, e asa de simplu: o constientizare, o renuntare la tot ceea ce te-a dus in situatia de fata, si o intoarcere la fapte. Interesant ca Domnul nu spune intoarce-te la sentiment… pe asta l-ai pierdut nu ai la ce sa te intorci, intoarce-te la fapte. Ia initiativa de a face, si vei avea succesul. Chiar daca la fel ca David esti un copil, chiar daca nu mai ai sentimente ca omul nostru, foloseste de cercul tau de influenta, de ceea ce tu poti sa faci, si vei vedea cum lucrurile, pentru tine, vor lua o alta intorsatura.
